De ceva ani încoace, am avut ocazia să lucrez în organizaţii, ca parte a departamentului de resurse umane.
Experiența asta pentru mine a fost absolut fantastică, pentru că responsabilitățile şi potențialul de implicare a unui om de HR sunt pur și simplu nelimitate.
Absolut orice problemă, dar şi absolut orice posibilitate de dezvoltare, de creștere a unei companii depinde exclusiv de jocul interior mintal al oamenilor de acolo, oricât de puternică ar fi iluzia că e vorba despre orice altceva.
În discuțiile cu oameni din organizații, indiferent de nivelul lor de senioritate sau ierarhie de funcții, întotdeauna cheia schimbărilor pe care ei şi le doresc – sau pe care compania le așteaptă – stă în povestea lor personală, în propriile lor reprezentări despre lume, în interpretările şi convingerile lor.
Exemplele sunt multe. Povestea celui veșnic epuizat şi obosit, cu dificultăți de concentrare, în care problema nu ţine de numărul de ore dormite pe noapte, sau de cum îşi organizează calendarul, ci că rolul şi organizația nu îi mai dau un suficient de puternic „de ce” pentru a continua.
Povestea liderului care declară că dorește creștere şi expansiune, dar căruia în realitate îi este frică de asta, pentru că pierde controlul, pentru că setul său de convingeri spune că succesul se poate obține doar foarte greu şi în doze mici. Sau poate pentru că nu şi-a prevăzut în scriptul vieții lui o realizare de acest nivel. E un upper limit auto setat pentru el – adică ceva ce subconștient nu consideră că e posibil să se întâmple – însă în practică acest filtru îl face să autosaboteze procesul de creștere într-un mod foarte subtil, dar frustrant pentru echipa sa.
În organizaţii sunt oameni. Ştiu că asta nu e veste nouă și nu vă face să picați de pe scaun, dar vă invit să (re)conștientizăm ceva.
Oamenii au temeri. Oamenii suferă. Oamenii au vise şi aspirații. Oamenii au familii. Oamenii au probleme de sănătate. E foarte posibil ca în organizația ta să existe cineva care e dependent de alcool, sau de pastile. Cineva care a fost abuzat. Cineva care se străduiește să stea într-o căsnicie din care dragostea a plecat de mult. Cineva căruia i s-a spus de mic că nu este bun de nimic, iar acum el trebuie să demonstreze că nu e aşa. Cupluri care încearcă să aibă copii şi nu reușesc. Oameni care nu îşi găsesc rostul în viață.
E înfricoșător să conștientizăm asta. E complet haotic şi un teritoriu nou şi intimidant, această perspectivă că într-un business ar trebui să ţinem cont de aşa ceva. Dar să tragem linia acolo unde ar trebui să îl cunoaștem pe celălalt şi să aflăm motivele reale ale comportamentului său e în același timp iresponsabil, contraproductiv, şi insensibil.
În companiile care îşi doresc performanță, în care nivelul de angajament şi de implicare cerut de la angajați este unul de „depăşeşte-ţi limitele, dacă vezi ceva în neregulă, repară chiar dacă nu este responsabilitatea ta, rezistă la stress, inovează, etc.”, capătă sens să ai astfel de discuții profunde.
Majoritatea companiilor privesc problema foarte trunchiat: „vreau să ajung în profunzimea potențialului și excelenței tale, dar nu mă interesează nimic altceva decât ce poți tu să dai.” E ca și cum încercăm să deschidem cutia Pandorei, dar doar pe jumătate. Realitatea este că orice ființă umană este un întreg, și ea trebuie privită sistemic, înțelegând că există conexiuni pe care poate nici nu le bănuim între rezultate, între comportamentul la birou al angajaților și povestea lor de viață, în intimitatea și profunzimea ei.
Așa că dacă se dorește o schimbare profundă într-o companie, rezultate excepționale, angajament solid față de obiectivele dorite, e momentul să avem conversații diferite.
E momentul să cunoaștem deopotrivă cele mai mari vise, și cele mai mari temeri ale oamenilor din fața noastră. E momentul să le oferim o mână de ajutor pentru a avea un echilibru personal-profesional și pentru ca locul de muncă să devină un context în care pot să se aducă pe sine cu adevărat, cu toate resursele pe care le au. E momentul să ascultăm și să ne conectăm, să reacționăm la ceea ce ei au nevoie și la ceea ce își doresc. E loc de mult mai multă onestitate, de mult mai multă autenticitate – e momentul pentru lideri care pot supraviețui vulnerabilității de a se arăta așa cum sunt.
Și e momentul să încetăm să ne punem speranțele în modele teoretice pe care le recităm, le auzim 2 zile la un training sau la o ședință de aliniere, sau pe care promitem că le vom pune în practică, deși simțim singuri că nu e adevărat. Nicio rețetă, oricât ar fi ea de complexă, strălucitoare sau scumpă nu va funcționa atâta timp cât oamenii care ar trebui să o folosească nu reușesc să își găsească un sens și un resort interior pentru asta.
Să acceptăm invitația de a simplifica, nu de a complica. E momentul să dăm straturile la o parte și să ajungem la esența lucrurilor, nu să ne îndepărtăm până la confuzie și alienare de adevăr doar pentru că e greu de acceptat sau de gestionat, condus, prevăzut. Sau poate pentru că ne încăpățânăm să credem că oamenii, compania sau business-ul sunt un domeniu în care totul e explicabil rațional și matematic, iar emoțiile și temele de viață importante n-au niciun rost.
Pentru că în realitate, nu e niciodată vorba despre ceea ce oamenii fac – aceasta e doar coroana vizibilă a copacului identității; însă transformarea, creșterea, impactul, creativitatea, reziliența, leadershipul, abilitatea de a face surf cu incertitudinea, toate acestea vin din ceea ce oamenii sunt. Și acesta e terenul de joacă al viitorului pentru business-urile de top.
