Cu drag, am vrut să împărtășesc cu voi câteva gânduri care mi-au dat târcoale în ultimele zile. Gânduri pe care poate nu te-ai aștepta să le citești de Ziua Fericirii, dar… 🙂
Ne naștem goi, vulnerabili, complet dependenți de cei din jur pentru a putea trece în siguranță de primele zile, de primii ani.
La început, lumea noastră e mama. Mama și tata. Frați, surori, bunici, mătuși, unchi, alți copii, colegi de grădiniță – treptat, cercul nostru de încredere crește și învățăm să ne cunoaștem pe noi în relație cu cei din jur.
Învățăm de la ceilalți totul: cum se cade să ne purtăm, ce e frumos și ce nu e frumos să facem, ce înseamnă să ai o viață fericită, cine merită să aibă succes și ce trebuie să facă pentru a-l primi. Învățăm și cât și cum din noi ar fi bine să arătăm celorlalți. Învățăm ce să facem atunci când doare.
Am început să mă gândesc cât de amuzant, ironic dar și copleșitor e faptul că în mijlocul unui Univers infinit, se află omul – o creatură atât de mică în comparație cu atât de multe lucruri, dar cu o ”armă” atât de curioasă și ciudată în arsenal: conștiința de sine. Și cum exact această anomalitate în ființa umană îi dă cele mai mari satisfacții: setea de cunoaștere, de a construi invenții care să-i facă viața mai ușoară, dorința de a se conecta și de a experimenta viața, dar și epuizanta nevoie de a înțelege de ce se află aici.
Cum a apărut Universul? Cu ce scop? De ce ne aflăm noi aici? Cum am ajuns să fim? Care e rostul nostru?
Acestea sunt întrebările din meniul existențialistului de rând. Sunt întrebări pe care e minunat să le avem în atenție; încercările de a le găsi răspunsuri sunt o sursă de energie care ne-a împins atât de departe și ne-a ajutat să progresăm atât de mult.
În același timp, însă, atunci când devenim interesați de a cunoaște și de a înțelege cu adevărat – pe noi înșine, pe ceilalți, lumea din jur – descoperim, de fapt, o avalanșă de complexitate și de incertitudine. Cu cât vrem mai mult să descoperim răspunsuri, cu cât acceptăm faptul că nu suntem raționali, cu cât vrem să ne antrenăm capacitatea de reflecție, de contemplare, de a adopta perspective diferite decât cele cu care am fost obișnuiți, cu atât dăm valul la o parte asupra dificultății reale a acestei misiuni pe care ne-am asumat-o: cea de a înțelege și de a găsi sens.
A da sens vieții noastre e un instinct.
Un instinct poate că ceva mai sofisticat decât cel de a supraviețui sau de a asigura perpetuarea speciei, dar totuși un instinct. Își scoate antenele la suprafață încă din fragedă pruncie, când copilul asaltează părinții cu întrebarea ”De ce?”. În funcție de reacția părinților la acest obicei, copilul învață fie să pună întrebări și să nu facă un lucru înainte de a-i înțelege scopul, fie să-și amorțească această nevoie de a căuta sens și a deveni deconectat, aproape o mașinuță automată de executat lucruri ”pentru că așa se face”, ”pentru că așa zic eu”, ”pentru că așa face toată lumea”.
Numesc căutarea sensului un instinct și pentru că sunt atât de multe afecțiuni psihice și fizice care își au cauza în faptul că omul nu mai găsește un rost pentru existența lui. Pe de altă parte, cei care și-au asumat o misiune se dovedesc a fi atât de motivați încât pot enorme provocări, și pot merge dincolo de limitele a ceea ce credeam noi că e posibil. Sensul e forță vitală.
Pentru mine, fericirea e colegă de apartament cu sensul.
Pentru mine căutarea sensului e ca o cutie a Pandorei: pe acest drum descopăr atât de multe bucurii și împliniri, dar mă conectez și conștientizez și atât de mult din suferința și neputința umană. Și dacă mi se întâmplă des să predic despre fericire și diferitele rețete ale ei, astăzi simt nevoia să spun doar atât:
fericirea e despre noi în relație cu ceilalți.
În viața mea, în cele mai dificile momente, mi-am găsit putere, bucurie, încredere, alinare în cei din jurul meu. În iubitul meu găsesc lecția calmului imperturbabil – el nu pare a fi niciodată speriat sau descurajat de nimic. Tot el îmi reamintește că iubirea e mult mai puternică decât o ceartă, o diferență de opinii, un defect (fie el real sau imaginat). În mama redescopăr puterea de creație și transformare: atunci când ceea ce ești și ceea ce ai nu te mai face fericit, ai puterea de a o lua de la capăt și de a-ți crea bucuria. Sunt oameni care mă învață curajul. Sunt oameni care mă învață să îmi asum riscuri, să îmi deschid inima. Sunt oameni care mă învață dedicarea și perseverența, oamenii care cad de atâtea ori și totuși ceva îi face să se repună pe picioare. Sunt oameni care mă învață că de multe ori caracterele extraordinare trăiesc în simplitate, modestie și semi-umbră și e nevoie de un ochi foarte, foarte atent ca să le observe. Sunt atâtea și atâtea situații în care cei care m-au făcut să râd, pur și simplu să râd, m-au salvat. Sunt cei care mi-au povestit despre propria lor luptă în spatele aparenței de om realizat și mi-au oferit un mare dar: lecția de ”eu nu sunt singura” . Sunt oameni care îmi umplu inima de bucurie și căldură pentru faptul că se încăpățânează să facă frumos, și să facă bine. Sunt cei pe care nu i-am cunoscut niciodată, dar care vorbesc limba sufletului meu – prin ceea ce scriu, prin felul în care vorbesc, prin ceea ce creează.
În mijlocul tuturor acestor oameni, sunt eu. Conectată cu atât de multe povești, cu atât de multe inimi, cu atât de multe întrebări și feluri de a răspunde. În acest labirint atât de curios al vieții, din fericire, ne avem unul pe celălalt. Ca oglindă, ca reper, ca loc de odihnă, ca oază de recuperare. Uneori ca un prag de sus de care ne lovim, cu o durere de care avem nevoie pentru a ne trezi.
Aceasta e bucuria mea. Iar sensul meu este să intru în joc. Să mă conectez la rețea. Să te cunosc – pe tine, și pe tine, și pe tine. Să-ți spun lucruri care nu se spun. Să îndrăznesc să mă apropii de tine și să cred în tine. Să fiu curioasă despre ce putem construi împreună. De Ziua Internațională a Fericirii, eu mulțumesc pentru oameni.
Photo Credit: Larm Rmah, Children of Chupah district, Gialai province Vietnam.
