Există un răspuns atent repetat pe care majoritatea dintre noi îl oferim la următoarea întrebare de interviu:
”Ce defecte aveți?”
”Ei bine, sunt perfecționist – nu mă pot relaxa până când nu m-am asigurat că fiecare detaliu e așa cum trebuie să fie.”
Uneori intervievatorul rămâne satisfăcut că deh! dacă asta e singurul tău păcat, iată ce noroc are să te fi găsit. Alteori, oftează în sinea lui din cauza acestui mit urban că e bine să zici că perfecționismul e defectul tău (pentru că, de fapt, e o calitate, și n-o să se prindă nimeni de șmecheria pe care ai făcut-o”).
Dacă aș fi eu în postura intervievatorului și aș avea un perfecționist în fața mea, mi-aș pune niște semne de întrebare.
Experiența mea de lucru în coaching și ca profesionist HR (și, sincer, experiența mea ca om) este că perfecționiștii au parte de cel mai scăzut ritm de creștere.
De ce e așa și cum ajungem să fim perfecționiști?
Din ce în ce mai mult material de cercetare arată că succesul depinde în cea mai mare măsură de ceea ce cunoaștem acum sub numele de grit. Gritul se referă la acea atitudine de pasiune și perseverență către un obiectiv, chiar și atunci când pe drumul către acel obiectiv apar atât obstacole majore, cât și multe alte lucruri care ne fură atenția. Cei care dau dovadă de grit au abilitatea de a se auto-regla – adică de a reveni la angajamentul față de obiectiv – chiar și atunci când rezultatele pozitive apar cu întârziere.
Succesul nu mai aparține celor mai talentați, nici celor mai inteligenți sau carismatici – desigur că toate acestea sunt ingrediente esențiale, dar ceea ce face diferența între cei cu potențial și cei cu realizări concrete stă în constanța efortului depus.
Nu-i deloc romantică abordarea aceasta, așa-i? Unde mai e magia din spate? Unde mai sunt poveștile incredibile de reușită, în care, peste noapte, un personaj până atunci nefericit experimentează un succes nebănuit și pe care l-a obținut fără prea mult efort?
Aceste povești fac parte din mitologie. Dacă, însă, suntem în căutarea unei rețete reale, testate și funcționale, e nevoie să ne reorientăm către varianta succesului bazat pe reziliență.
Reziliența (sau puterea mentală și emoțională) ne permite să încercăm o dată, și o dată, și încă o dată, etc., până când ajungem la un rezultat satisfăcător. Iată că profilul persoanei care-și îndeplinește obiectivul e un profil de persoană care acceptă că are de învățat, că cel mai probabil va greși, că o greșeală nu e un capăt de drum, o persoană dispusă să fie vulnerabilă, să-și asume obiective mari, să-și declare ambițiile și să-și facă abilitățile vizibile.
Acest profil este, însă, opusul perfecționistului. Perfecționiștii reali știu foarte bine că pentru ei a greși este extrem de dureros, este insuportabil. Îmi aduc aminte că o dată, pentru o greșeală minoră făcută la job, nu am putut dormi bine o săptămână întreagă. Pentru un perfecționist, vulnerabilitatea este cea mai dificilă experiență prin care poate trece și face tot ce poate pentru a fugi de ea. Întreabă-te doar cât de confortabil ești să le arăți celorlalți munca ta, mai ales când ești încă în proces și lucrurile nu sunt perfect aranjate? Sau cum e când ceilalți reușesc să surprindă o parte din tine care nu mai e atât de retușată și controlată – când ceilalți descoperă că nu știi, că-ți pierzi cumpătul, că sunt aspecte din viața ta care nu sunt în ordine?
Critica și nereușita lovesc extrem de mult un perfecționist și aici intervine fragilitatea la care mă refeream în titlul acestui articol.
Stima de sine pentru un perfecționist este extrem de fragilă, pentru că ea e la mila tabelei de scor – tabelă pe care fiecare dintre noi își înregistrează reușitele. Perfecționistul se simte (relativ) bine și încrezător atunci când nu greșește. Dar la prima eroare pe care o face, tot eșafodajul lui de încredere se năruie. El nu va simți că a făcut o greșeală, ci că el este greșit.
Perfecționismul este o strategie de viață pe care o dezvoltăm de copii. Ajungem să tragem concluzia că modul în care putem avea siguranță, acceptarea, aprecierea și iubirea părinților și a celor din jur este să fim fără de greșeală. Este mentalitatea copilului care a fost pedepsit pentru cea mai mică eroare – și nu vorbim doar de pedeapsă fizică, ci uneori chiar de o privire rece sau o vorbă aspră din partea unui părinte. Este mentalitatea copilului căruia i s-au cerut performanțe înalte, fără să i se explice că drumul către o reușită trece prin câteva zeci de greșeli.
Perfecționistul tolerează atât de greu critica și greșeala, încât va evita să înceapă lucruri noi și să-și asume provocări în afara zonei sale de competență. Primul pas în a crește este să-ți asumi obiective care te depășesc – asta presupune să fii începător, iar asta presupune să greșești și să fii vulnerabil.
Perfecționistului îi vine extrem de greu să se recupereze după eșec – și, de fapt, crede că o nereușită este expresia inabilității sale. Atât de puțin tolerează greșeala, încât nu are puterea de a o confrunta – nu va sta să analizezeze ce nu a funcționat, și ce ar putea face mai bine data viitoare.
Perfecționistul nu va putea recunoaște că are nevoie de ajutor. Va vrea să demonstreze că poate face totul singur și atunci nu va beneficia de sprijinul și contribuția celorlalți.
Perfecționistul pune atât de multă presiune pe el, încât își consumă toată energia mentală doar luptându-se cu gândurile sale anxioase și auto-critice, nemairămând niciun pic de energie sau entuziasm pentru a lua acțiuni.
Cel mai frecvent sfat pe care îl ofer eu perfecționiștilor?
Re-examinează-ți scala de valori.
O viață împlinită – oricum definești tu asta – este o viață în care altceva e mai important decât a nu greși. Care poate fi acel ceva important pentru tine?
- Să-ți urmezi pasiunea?
- Să împărtășești cu alții experiența și cunoștințele tale?
- Să îți dezvolți talentul și să-l arăți lumii?
- Să ai relații apropiate, pline de căldură?
- Să experimentezi (măcar un pic) mai multă bucurie, spontaneitate, deschidere?
Atunci când dorința de a evita greșeala e pe primul loc, terenul nostru de joacă devine din ce în ce mai mic. Ne închidem și ne controlăm modul de exprimare, dorind să arătăm celorlalți doar părțile ”impecabile” din noi.
Deci perfecționimul e o trăsătură negativă?
Poate fi, dacă el devine un scop în sine, și nu o simplă unealtă pe care alegem când să o folosim și când să o punem pe pauză.
Există, desigur, perfecționism sănătos (sau funcțional) și perfecționism disfuncțional. Iată câteva diferențe principale:
Dacă și tu ești perfecționist ca mine, te încurajez să îți provoci acest mod de a gândi. Înarmează-te cu răbdare, căci drumul de schimbare poate dura, dar fă în fiecare zi un pas oricât de mic. Un pas către o acceptare de sine mai mare. Spune-ți cât mai des că e în regulă să faci greșeli și că realmente nimic valoros nu poate fi realizat fără greșeli. Află poveștile celorlalți – poate vei fi surprins să descoperi că oamenii pe care-i admiri cel mai mult nu doar că au greșit în trecut, ci în continuare au idei care nu funcționează, încercări nereușite, și dezamăgiri. Partea bună e că se reîntorc pe terenul de joacă a doua zi, ceea ce-ți doresc și ție.
(Pentru a afla mai multe, îți recomand aceste două cărți: Grit. The Power of Passion and Perseverance – de Angela Duckworth și Mindset. The New Psychology of Success – de Carol Dweck )
