Recently, I got a fabulous opportunity in the company I work with - to lead a project around developing a coaching culture in our global offices. I was presented with the idea, invited to take time to think about it and whether I want in on that, but I instantly knew there was no need to postpone my answer. It was a resounding hell yeah (well, minus the "hell" part). Couple of days passed by, people heard about this and started asking me "So how are you going to do it? What's the plan?" My constant answer is "I have no idea how to do it". Mostly joking (I have quite a lot of ideas of where to start), but also -  there's truth behind this answer. First of all, not to get too technical, but any project that involves working with company culture - redefining it, changing it - is incredibly complex. Especially as culture is difficult to measure, difficult to operationalize, it's almost a touchy-feely thing that happens to be the invisible fabric behind how people think, work, and act. It's about the mindset, the beliefs and the values that shape everything that happens within a company. No pressure. The surprising

De câțiva ani buni încoace, companiile, profesioniștii din HR, consultanții și managerii își bat capul cu găsirea rețetei magice care să crească nivelul de implicare și angajament al echipelor. Însă, așa cum se dovedește adevărat în majoritatea situațiilor, ceea ce ar trebui, de fapt, să cautăm presupune mult mai multă moderație. Mi se întâmplă frecvent să le spun prietenilor că a fi foarte implicat în job nu e benefic nici pentru tine ca persoană, și nici pentru compania din care faci parte. Pentru că ideea mi se părea interesantă, am decis să verific dacă există și studii care să valideze această impresie mai degrabă intuitivă. Se pare că există destul de multe. Unul dintre ele a fost realizat de Yale Center for Emotional Intelligence și vorbește despre pericolele implicării profesionale ridicate ale angajaților. În primul rând se pare că, din perspectiva angajamentului profesional, există trei categorii de angajați: angajații neimplicați: ei nu cred în (sau nu le pasă de) misiunea și obiectivele companiei, și nu au motivația sau energia necesară de a-și îndeplini chiar și propriile îndatoriri, cu atât mai puțin de a se implica în inițiative care depășesc interesul propriu angajații optim-implicați: le pasă de misiunea și obiectivele companiei, au o performanță susținută

O să mă arunc într-o afirmație încă de la început și o să spun că majoritatea celor care citesc aceste rânduri n-au avut neapărat cea mai dificilă viață. Nu mă înțelege greșit, știu că ai avut luptele și provocările tale de dus, așa cum cu toții avem. Dar privind chiar și dintr-o perspectivă statistică, sunt șanse foarte mici ca tu să fi fost nevoit să te confrunți cu dezastre naturale care ți-au distrus casa și toate bunurile, cu boli cronice sau să fi fost nevoit să treci prin evenimente care ți-au amenințat viața. De fapt, majoritatea (dacă nu chiar toți) prietenii mei au avut o viață foarte bună. Și-au găsit cu ușurință un job după terminarea facultății, și apoi a urmat o serie lină de tranziții către roluri profesionale mai bune, către salarii mai mari. Toți au relații fericite cu partenerii lor, și nu au probleme grave de sănătate. Și pentru mine și soțul meu, viața a avut o traiectorie similară. Ca rezultat, cădem în capcana de a crede că viața are obligatoriu o traiectorie mereu ascendentă. Ni se imprimă în creier modelul acesta de creștere constantă, în care singura direcție în care putem merge e spre mai bine, mai mare, mai mult. Surpriză! așteptarea

  Îmi aduc aminte de o discuție la care am asistat o dată într-un grup de femei.   Discuția era extrem de înverșunată, iar tonul general era de critică a femeilor care se ocupă ”prea mult” (ce-o fi însemnând asta?) de aspectul lor fizic. O serie largă de femei erau trecute prin acest tribunal ad-hoc, cu o serie largă de argumente prezentate tăios, toate demonstrând cât de penibile erau aceste femei care erau prea preocupate de silueta lor, de haine, de machiaj, de coafură, etc. Se discuta despre cum, cu siguranță, această preocupare a lor ar fi anulat orice alte merite - n-aveai cum să fii dichisită și aranjată și în același timp să fii inteligentă, o persoană bună, o soție bună, o mamă bună, șamd.   Trecând dincolo de stereotipiile din mesaj, m-am trezit întrebându-mă de ce petrecem așa mult timp pe subiectul ăsta. De ce vorbim atât de mult despre ceva ce condamnăm ca fiind superficial, neimportant? Ce mi-a atras atenția cel mai tare din discuție era tonul folosit. Există o nuanță a tonului comunicării foarte greu de ignorat - invidia deghizată sub formă de critică virulentă. Clasicul ”strugurii la care nu ajungi sunt acri.” Nuanță care se vede și se aude tare

2016 a fost anul meu de spiritualitate. Simțeam că ceva lipsea în viața mea, că voiam să mă reconectez cu mine și cu acest instinct foarte vechi de al meu: de a găsi sens, fericire și o conexiune cu ceva mai profund decât mine. Mi-am schimbat, de atunci, majoritatea convingerilor și deși ar fi multe de zis despre asta, mă voi rezuma la ceea ce e relevant pentru acest articol. Unul din principiile la care trebuia să aderi ca să faci parte pe bune din gașca spirituală era Legea Atracției (o voi prescurta LA în rândurile ce urmează). Ideea principală din spatele LA era că gândurile creează realitatea, și că putem avea tot ceea ce ne dorim, atâta timp cât putem să ne creăm imagini mentale foarte clare și specifice ale acelor dorințe. Visează, crede, și ți se va îndeplini - pare să fie motto-ul de aur aici. Sigur că de îndată ce te aventurai pe acest drum, descopereai curând că lucrurile nu sunt deloc atât de simple precum sună. Da, începi prin a-ți crea imagini mentale ale obiectivelor tale și prin a le vizualiza cât mai des, dar în același timp trebuia să: Fii obsedat de calitatea emoțiilor și gândurilor tale

Până acum ceva timp aveam mintea plină de tot felul de condiții și prejudecăți despre cum arată productivitatea. Atât de mulți autori, coachi și traineri spun că pentru a munci trebuie: - să fii în starea potrivită - să fii inspirat - să fii motivat - să ai un flow bun - să fii optimist - să te simți încrezător, etc. Prin urmare, procesul meu de a mă apuca de muncă presupunea să fac puțină muncă de reajustare emoțională. Să dau cu roz peste starea mea de spirit. Să pompez entuziasm. Să mă reconectez cu misiunea mea. Să îmi construiesc un sentiment de entuziasm și de încredere. Să îmi pun muzică alertă. Să citesc lucruri care mă inspiră. Toate acestea sunt practici bune până la un punct - problema e că îmi întindeam singură o capcană. Capcana era că ajungeam să gândesc că nu e o idee bună să lucrez atunci când mă simt: - stresată - tristă - obosită - cu frică - neîncrezătoare - plictisită - ca și cum ce fac nu contează. Asta mă făcea să renunț mult mai des. De multe ori, întârziam momentul în care să încep munca, sau nu o mai făceam deloc. Petreceam mult prea mult timp încercând să-mi repar starea emoțională pentru ca să pot să trec la treabă. M-am

  Există un răspuns atent repetat pe care majoritatea dintre noi îl oferim la următoarea întrebare de interviu:   ”Ce defecte aveți?” ”Ei bine, sunt perfecționist - nu mă pot relaxa până când nu m-am asigurat că fiecare detaliu e așa cum trebuie să fie.”   Uneori intervievatorul rămâne satisfăcut că deh! dacă asta e singurul tău păcat, iată ce noroc are să te fi găsit. Alteori, oftează în sinea lui din cauza acestui mit urban că e bine să zici că perfecționismul e defectul tău (pentru că, de fapt, e o calitate, și n-o să se prindă nimeni de șmecheria pe care ai făcut-o”).   Dacă aș fi eu în postura intervievatorului și aș avea un perfecționist în fața mea, mi-aș pune niște semne de întrebare.   Experiența mea de lucru în coaching și ca profesionist HR (și, sincer, experiența mea ca om) este că perfecționiștii au parte de cel mai scăzut ritm de creștere.   De ce e așa și cum ajungem să fim perfecționiști?   Din ce în ce mai mult material de cercetare arată că succesul depinde în cea mai mare măsură de ceea ce cunoaștem acum sub numele de grit. Gritul se referă la acea atitudine de pasiune și perseverență către un obiectiv, chiar și atunci când pe drumul

  Cu drag, am vrut să împărtășesc cu voi câteva gânduri care mi-au dat târcoale în ultimele zile. Gânduri pe care poate nu te-ai aștepta să le citești de Ziua Fericirii, dar