Sunt 2 motive pentru care îmi place foarte tare să merg cu avionul. În afară de cel evident – ajung foarte repede acolo unde doresc, un alt motiv e că pot să văd cerul și norii foarte îndeaproape. Și eu sunt un fel de junkie al norilor. Îmi plac de nu se poate pune în cuvinte – cu toate astea, o să încerc.
De ceva timp, mă uit la cer și nori din altă perspectivă, iar asta se datorează lui Michael Neill, un coach excepțional (îl găsiți la pagina de Resurse). Michael Neill face o analogie foarte mișto despre cer și minte. Și el zice așa…
Cerul liber e ca starea noastră de conștiință pură; starea în care suntem pur și simplu. Suntem receptivi, suntem deschiși, suntem limpezi și niciun gând parcă nu ne acoperă orizontul. Mintea e ca forța care crează norii. Iar norii sunt gândurile noastre. El numește gândurile the playdough of the Universe – plastilina universală cu care ne putem juca. Din această materie putem crea tot felul de imagini și stări – putem folosi plastilina în diverse gânduri.
Uneori suntem pur și simplu, prezenți. Suntem aici și acum. Avem o stare de liniște incredibilă, de potențial nelimitat. Surprindem atunci exact cât de larg e cerul nostru interior. Ar arăta cam așa:
Pe urmă începem să ne jucăm. Începem să ne creăm gânduri. Încet, încet, peisajul interior devine puțin mai aglomerat, dar e în continuare plăcut.
Procesul apoi poate scăpa de sub control. Parcă nu ne putem opri din a ne juca și modela plastilină. E ca un impuls – și ne surprindem creăm și forme care nu prea ne mai plac. Senzația de aglomerație crește. Formele devin întunecate. Și în acele momente, în care gândurile sunt multe, par fioroase și extrem de reale, uităm că în spatele lor e un cer liber. Uităm că norii ar putea să treacă.
Și iată-ne, am creat o furtună. Și ce facem când e furtună? Ne ascundem, ne protejăm. Nu mai ieșim afară să ne jucăm. Și devenim gravi, serioși, și triști – pentru că ce altceva poți face într-o furtună? Dintr-odată, apar fulgerele. Fulgerele luminează tot peisajul. Aduc pe de o parte, lumină – și parcă încet, ne reamintim de ceea ce este în spate. E o intensitate fantastică dar parcă acum, că s-a dezlănțuit atât de tare, am încredere că va trece. Fulgerele mă fac să văd frumosul din întuneric, și încep să presimt curcubeul.
Dar dincolo de a vedea cerul, norii, lumina… cea mai importantă descoperire pe care o pot face e că eu sunt cel care creează norii. Eu sunt pionul principal care joacă jocul. Cum e acum, când înțeleg că eu sunt cel care modelează plastilina? Ce e posibil pentru mine când înțeleg că eu sunt creatorul gândurilor mele? Ce mă face să cred că aceste gânduri pe care le am sunt reale? Ce mă face să le iau drept bune? Și de ce aș accepta ca pe cerul meu să poposească orice fel de nor, fără vreun punct de pază și triere? Cine îmi decide gândurile?
Tot Michael Neill povestea că cineva îl întrebase: cum pot face să mă liniștesc? Cum pot face să fiu prezent și în pace? Michael a răspuns că întrebarea asta sună exact așa: Cum aș putea trage soarele printre nori, pentru că am așa mare nevoie să îl văd din nou? Și, desigur, noi nu putem face asta. Tot ce putem face e să așteptăm ca norii să treacă de la sine, știind cu absolută certitudine că nu sunt aici pentru întotdeauna și că la un moment dat,peisajul minții mele se va schimba. Și, de fapt, cu cât sunt mai liniștit și detașat, cu atât cerul se va liniști mai repede. Și oare nu îmi este mult mai ușor să accept furtunile și norii întunecați atunci când știu că, de fapt, natura mea profundă e cerul liber și însorit?
Te-aș invita să rămâi cu 2 întrebări:
– Cum pot deveni mai conștient de cerul meu interior?
– Ce aleg să creez cu plastilina gândurilor mele?
