Îmi aduc aminte de o discuție la care am asistat o dată într-un grup de femei.
Discuția era extrem de înverșunată, iar tonul general era de critică a femeilor care se ocupă ”prea mult” (ce-o fi însemnând asta?) de aspectul lor fizic. O serie largă de femei erau trecute prin acest tribunal ad-hoc, cu o serie largă de argumente prezentate tăios, toate demonstrând cât de penibile erau aceste femei care erau prea preocupate de silueta lor, de haine, de machiaj, de coafură, etc. Se discuta despre cum, cu siguranță, această preocupare a lor ar fi anulat orice alte merite – n-aveai cum să fii dichisită și aranjată și în același timp să fii inteligentă, o persoană bună, o soție bună, o mamă bună, șamd.
Trecând dincolo de stereotipiile din mesaj, m-am trezit întrebându-mă de ce petrecem așa mult timp pe subiectul ăsta. De ce vorbim atât de mult despre ceva ce condamnăm ca fiind superficial, neimportant? Ce mi-a atras atenția cel mai tare din discuție era tonul folosit. Există o nuanță a tonului comunicării foarte greu de ignorat – invidia deghizată sub formă de critică virulentă. Clasicul ”strugurii la care nu ajungi sunt acri.” Nuanță care se vede și se aude tare neplăcut și strident.
Cuvântul ăsta – invidie – mă zgârie destul de tare. Pe de o parte, dintr-un motiv prostesc – în ultimii mulți ani l-am auzit doar la cântăreții de manele 🙂 – și, pe de altă parte, pentru că e o emoție umană pe care nu îmi face deloc plăcere să o recunosc – în alții, dar mai ales la mine.
Și mi se pare că invidia a devenit, de fapt, chiar o emoție tabu. Am ajuns să vorbim despre frică, tristețe, rușine, vinovăție, dar nu și despre invidie. Invidia ne face să părem mici, neghiobi, stângaci, nesiguri, răutăcioși. A fi invidios și a recunoaște asta înseamnă să accepți că ești/ai mai puțin … decât altcineva și în același timp îți dorești să fii/să ai ceea ce are acel altcineva. Invidia doare într-un fel specific, așa că avem toate motivele să ignorăm această emoție. Dar, din nou și din nou, reajung la concluzia că merită să recunoaștem exact acele lucruri care ne dor.
Ca să se manifeste, invidia are nevoie de 3 precondiții:
- ne confruntăm cu o persoană care are o calitate, realizare sau posesie pe care o percepem superioară prin comparație cu ceea ce avem sau suntem noi
- e vorba despre o calitate, realizare sau posesie pe care la rândul nostru ne-o dorim sau ne dorim foarte tare o lume în care cealaltă persoană să nu o dețină
- comparația cu această persoană ne doare.
Tocmai pentru că sentimentul invidiei e atât de neplăcut și a fi invidios e o chestiune rușinoasă și condamnată social, facem tot posibilul să nu o manifestăm direct. Invidia se deghizează în diverse comportamente: ironizare a persoanei sau calității pe care o invidiem, critică, dispreț și defăimare, sabotare (ca un copil care strică jucăria cu care nu are voie să se joace), complimentul care ascunde o insultă (”felicitări pentru promovare… chiar nu m-aș fi așteptat să fii tu persoana care primește jobul”), indiferență și negare încăpățânată (spre exemplu, când îți sunt insuportabile discuțiile despre cât de grozav e colegul X sau Y și faci orice să schimbi subiectul), șamd.
Invidia nu vine neapărat din frustrarea că altcineva are un lucru mai bun decât mine, ci din frustrarea că eu cred că eu nu pot să am acel ceva. Nu sunt invidioasă pe o persoană care își cumpără o înghețată dacă pot și eu să îmi cumpăr acea înghețată.
În același timp, dacă nu ne corectăm reacția la invidie, rămânem într-un cerc vicios care nu face decât să producă și mai multă invidie.
Iată un exemplu: mă consider o persoană inteligentă care are multe lucruri de zis, dar sunt oarecum timid și nu îndrăznesc să o fac. Cred că nu sunt suficient de bun. În același timp, mă deranjează teribil faptul că alți colegi care sunt, din punctul meu de vedere, mult mai puțin pregătiți profesional, au curajul să țină prezentări și să participe la evenimente. Îi analizez de la distanță și le înregistrez toate minusurile și defectele. Sunt chemat să le dau feedback ca un expert de pe margine. Când sunt întrebat de ce nu țin prezentări, spun că prea multe persoane încep să vorbească și să se promoveze fără să știe de fapt despre ce vorbesc, iar eu am alte principii. Prefer să stau pe margine și să îmi fac bine treaba pe care o am. Deși în realitate ceea ce simt este furie, rușine și umilință pentru că nu am curajul de a vorbi în public, deși în realitate îi admir pe ceilalți tocmai pentru că au îndrăzneala de a se expune și de a-și asuma acest risc, în exterior nu se va vedea asta. În exterior se va vedea o critică rece a vorbitului în public și o mască de ”oricum nu mă pasionează subiectul.”
Atunci când nu îmi dau voie să recunosc că simt invidie și că îmi doresc ceea ce altă persoană are sau este, eu nu îmi dau voie să încep să lucrez pentru acele lucruri pe care de fapt mi le doresc. Nu îmi doresc să intru în cursa asta, pentru că simt că încep de la un punct foarte jos și că sunt atâția alții mult mai departe decât mine. Sfârșesc prin a încerca să mă conving că e o cursă care nu merită, și prin a încerca să-i conving și pe alții că nici cursa, și nici alergătorii din ea nu valorează două parale. La final, rămân o persoană care nu a evoluat cu nimic, și care are pe deasupra și o desagă plină de amărăciune și frustrări refulate.
Când ne întâlnim cu o persoană pe care o considerăm mai bună sau cu mai mult succes decât noi, avem la dispoziție o mulțime de reacții. Putem răspunde cu indiferență, bucurie, admirație, invidie sau imitare.
Așa cum spuneam mai devreme și așa cum cred că ați observat și voi pe pielea voastră, invidia e reacția cea mai dezavantajoasă.
Ce m-am antrenat să fac de ceva timp încoace e să-mi dau voie să simt invidia, să o recunosc, și apoi să aleg o reacție mai bună pentru mine.
Atunci când mă trezeam criticând pe cineva, mai discret sau mai pronunțat, în mintea mea sau în discuții cu alte persoane, eram atentă dacă nu cumva simt și înțepătura aia urâtă specifică invidiei. Atunci când ea apărea, mă întrebam ce lucru, de fapt, admir la acea persoană. Sentimentul de invidie poate fi o resursă fantastică: el îmi arată că o altă persoană oglindește ceva ce eu îmi doresc. Poate celălalt e un exemplu pentru cum aș fi putut fi eu dacă aș fi fost: mai perseverent, mai curajos. mai direct, mai calculat, mai empatic, etc. Poate viața celuilalt îmi reamintește de propriile mele dorințe, dorințe pe care le-am abandonat pe parcurs. Îmi dau voie să recunosc ceea ce îmi doresc, de fapt, să fiu și să fac, și încet încet încep să lucrez la asta. Îi privesc diferit pe cei pe care îi invidiez – încetez să îi evit și, dimpotrivă, îmi stârnesc curiozitatea. Caut să îi înțeleg, să învăț de la ei, și uneori chiar să le spun că mi se pare absolut extraordinar ceea ce ei au realizat.
Învăț de la o prietenă de-a mea care are un stil foarte direct de a-mi spun când e invidioasă pe mine – ”ce mă enervezi, tu Alexandra, că ești X sau faci Y”. Prima dată când am auzit-o zicând asta m-am amuzat foarte tare și, culmea, m-am simțit extrem de în siguranță cu ea. Am apreciat felul ei onest de a-mi comunica ce gândește și mi-am promis să încerc să fac și eu același lucru cu ceilalți.
Invidia ne păcălește. Ne spune că dacă cineva are ceva ce noi ne dorim, noi nu putem avea loc pentru același lucru. Ne spune că resursele sunt limitate și că lumea e foarte mică. Nu e deloc așa. Lumea e suficient de mare și noi toți suntem suficient de diferiți astfel încât să coexistăm chiar dacă vom avea calități similare, realizări similare, sau trasee profesionale similare. Există nevoie și interes în lumea noastră pentru stiluri diferite, pentru tușa personală pe care fiecare dintre noi o aduce.
Așa că dă-ți voie să te compari, să te inspiri de la ceilalți, să fii deranjat de succesul altora doar pentru a descoperi, de fapt, cum să te reapropii de succesul tău. Sunt 7 miliarde de oameni în lumea asta, iar misiunea ta nu este să fii cel mai bun la toate sau să nu ai puncte slabe; misiunea ta, dacă o accepți, este să îți dezvolți calitățile pe care deja le ai, să faci lucruri pe care nu le-ai mai făcut, și să îți reamintești că poți să fii împăcat și prieten cu tine chiar dacă mai ai multe lucruri de învățat.
